Lectie de astronomie interioara

Multi ar dori sa stie care au fost trairile membrilor echipajelor Apollo. Momentul in care astronautul asteapta aprinderea rachetei purtatoare, imobilizat pe un scaun cu spatele la pamant si ochii spre stele, asezat deasupra  a 2600 de tone de combustibil care l-ar putea pulveriza intr-o fractiune de secunda.

Dar cum o fi fost oare momentul in care modulul Apollo se desprindea de ultima treapta a rachetei si toate vibratiile si zdruncinaturile se terminau brusc, lasandu-i pe astronauti in spatiul extraterestru, in liniste, cu privelistea Terrei albastre indepartandu-se de ei? Sau poate ca multi si-ar dori sa stie cum ar fi sa pasesti pentru prima oara pe nisipul Lunii, fara atmosfera, fara vant, fara alt zgomot decat respiratia suieratoare in casca, cu corpul aproape plutind  in gravitatia redusa.

Pe Lars von Trier probabil ca nu-l intereseaza nimic din toate astea. Singurul lucru care l-ar putea interesa este sa stie cum se simteau astronautii Apollo in prima zi inapoi pe Pamant. Dupa lungile zile de plutit in serenitatea si indiferenta spatiului, dupa linistea si detasarea pe care trebuie sa ti le dea imaginea unui Pamant minuscul si insignifiant la nivel cosmic, dupa tacerea si asepticul prafului steril, lipsit de bacterii si microorganisme, de pe suprafata Lunii, Lars von Trier ar vrea sa stie probabil cum s-au simtit calatorii cosmici odata reintorsi in furnicatura umana din Washington.

Cum au mai suportat aceasta atmosfera calduta, plina de organisme, protozoare, reporteri, fungi, politicieni, bacterii, admiratori, maini intinse catre ei pline de organisme unicelulare, cum s-au simtit ei care au cunoscut tacerea moarta a universului intorsi in aceasta supa primordiala biologica colcaitoare de o nastere si moarte continua?

Dar probabil ca nu-l intereseaza nici asta, caci Lars von Trier, regizorul mizantrop si depresiv stie cat este de greu de trecut pesta bariera care separa lumea sterila si indiferenta a depresivului de lumea biologica, vie, dar in continua descompunere a noastra, a celorlalti.

In Melancholia, filmul sau din 2011, o tanara depresiva este tarata din pat, goala, la baie, de sora sa disperata sa incerce orice pentru a o ajuta sa iasa din starea aceea. Pe tanara o cheama Justine si ea si-a programat nunta fastuoasa  exact in ziua in care, din spatele Soarelui, apare o planeta necunoscuta, Melancholia, care se indreapta spre Pamant, amenintand sa distruga viata de pe planeta.

Inca din primul cadru, filmul lui Trier este un dans al mortii, cele doua actrite principale, Kirsten Dunst (Justine) si planeta misterioasa (Melancholia) incepand sa distruga, fiecare in modul sau, viata asa cum o stim. Pentru ca sora lui Justine nu este in realitate sora sa biologica Claire, care braveaza in incercarea de a-i fi alaturi in zilele mancate de depresie, ci este Melancholia, corpul ceresc in a carui lumina albastra, aducatoare de moarte isi scalda intr-o noapte goliciunea corpului. O goliciune stralucitoare si sinistra total diferita de cea biologica si moarta din scena baii amintita mai sus.

Justine si Melancholia sunt de fapt doua feţe ale aceleiasi entitati, iar aparentul S.F. al lui Trier este de fapt un film despre viata noastra interioara si istoria personala a fiecaruia dintre noi. La nastere suntem ca un soare nou aparut care incepe in lunga sa calatorie prin univers sa captureze planete pe care le pune sa graviteze in jurul sau intr-un sistem solar al experientelor si relatiilor personale.

Parintii, amicii din copilarie, prietenii din tulburatoarea adolescenta, sotul/sotia, rudele, colegii de serviciu, sefii, copiii, toti ajung sa formeze un sistem solar care graviteaza in jurul nostru, dar nu ordonat ca in sistemele solare din astronomie ci haotic, cu traiectorii care se intersecteaza si ciocniri catastrofale. Anii trec si planetele din jurul nostru se schimba, unele se apropie prea mult si ajung parjolite de focul soarelui in jurul caruia graviteaza, altele din cauza unor orbite excentrice se indeparteaza prea mult de noi si ingheata, iar multe altele mor, la fel ca si relatiile noastre cu unii oamenii. Rareori aceste planete moarte se despart de noi, ramanand poveri de purtat ani lungi de calatorii prin spatiu.

Justine se hotaraste sa se casatoreasca, iar nunta, in acest sistem cosmic al relatiilor umane, este echivalenta cu o aliniere a planetelor, eveniment acuzat mereu de mari catastrofe. Momentul in care traiectoriile tuturor oamenilor din viata ta se intersecteaza si probabilitatea matematica a unei catastrofe creste exponential. “Si la nunta mea, a cazut o stea” ar putea canta Justine, caci la nunta ei mor iluziile de fericire, decenta, respect, daruire carnala, si mai apoi increderea si speranta. Cufundata in depresie, Justine se va mai intoarce o data in lumea viilor pentru a o ajuta pe sora sa si fiul acesteia sa infrunte sfarsitul lumii, jucand rolul lui Caron, barcagiul care ii trece pe cei vii dintr-o lume in alta.

Legaturile dintre Melancholia si Antichrist, filmul atat de controversat al lui Trier se vad pe intreaga durata a filmului. De la mijloacele tehnice folosite la inceputul filmului cu secvente lungi in slow motion, pina la personajul Claire, jucat de Charlotte Gainsbourg (Femeia din Antichrist) si puntea (dinspre padurea Eden?) pe care calul lui Justine refuza de fiecare data sa paseasca.

Charlotte Gainsbourg interpreteaza acelasi personaj feminin reprezentant al naturii tulburate de perspectiva sfarsitului, ce se sprijina pe o incredere subreda in Barbat, in reprezentantul Stiintei si al Ordinii, sprijin care se va dovedi la final a fi inselator si nestatornic. Claire este singurul personaj uman din acest film, singurul cu care iti poti identifica angoasele biologice si zbaterea pentru supravietuire. Singurul care se bazeaza pe altii, dar sfarseste infrant de propria slabiciune, pentru ca, asa cum pare sa spuna Lars von Trier, sfarsitul lumii este in noi.

IMDB: Melancholia (2011)

Regia: Lars von Trier

Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, planete, depresie

Ce mi-a placut:  ca Lars von Trier nu m-a dezamagit nici de data asta, legaturile cu Antichrist, personajul Claire

Ce m-a enervat: ca m-am hotarat atat de greu sa-l vad.